Prima pagina


JANDARMERIA RURALĂ

NECESITATEA ISTORICĂ DE ORDINE ŞI SIGURANŢĂ PUBLICĂ

Suntem datori istoriei Jandarmeriei cu evocarea momentului întâi septembrie 1893, când „a fost instituit un corp de pază şi ordine cu structură militarizată în toate localităţile rurale din ţară”, Jandarmeria Rurală.
Considerată astăzi necesitate de identitate, perioada 1893 -  1949 scormoneşte în memoria camarazilor, jandarmi de mare onoare, care după ce şi-au încheiat cu sentimentul datoriei împlinite cariera, au rămas pilonii de sprijin pentru generaţiile ce le-au urmat.
Necesitatea unei forţe specializate puternice, care să asigure aplicarea şi respectarea legilor ţării, a determinat crearea unui cadru normativ care să prevadă constituirea de structuri îndrituite cu gestionarea ordinii pe întreg teritoriul naţional. Încercarea generalului Radu Mihail, prefectul Poliţiei Bucureştiului de a elabora un proiect de lege pentru organizarea Jandarmeriei în întreaga ţară, în 1885 a fost concretizată doi ani mai târziu, cu prilejul expunerii de motive la legea comunală, când I.C. Brătianu sublinia că „Gendarmeria comunală rurală va fi mai bună decât poliţia rurală de până acum”. Constituirea unei astfel de forţe cu statut militar era prevăzută în articolul 82 al acestui act normativ adoptat la 7 mai 1887, care stabilea că organizarea Jandarmeriei rurale urma să se realizeze printr-o lege specială. Aşadar se identificase necesitatea organizării unei structuri de poliţie cu statut militar, destinată gestionării ordinii în mediul rural.
Meritul pentru înfiinţarea Jandarmeriei rurale îi revine guvernului conser­vator condus de Lascăr Catargiu, care a elaborat şi prezentat Parlamentului, în ianuarie-februarie 1893, Legea asupra Gendarmeriei rurale, promulgată prin Decretul Regal nr. 2919 din 30.08.1893. Actul normativ prevedea instituirea unui corp de pază şi ordine cu structură militarizată în toate localităţile rurale din ţară, deoarece structurile anterioare, practic neprofesionalizate, nu făceau faţă situaţiei operative complexe şi nu corespun­deau instituţiilor unui stat european modern, punându-se deci accentul atât pe menţinerea ordinii şi garantarea siguranţei publice, cât şi pe executarea legilor.
Se introduce astfel principiul de ordine în aplicarea legii, constând în aceea că, prin calitatea de militari, jandarmii reprezentau însăşi autoritatea statului român.
Structura organizatorică a Jandarmeriei Rurale acoperea întreg teritoriul ţării. În toate comunele se înfiinţează secţii şi posturi de jandarmi, aflate în subordinea directă a primarilor comunali. În fiecare judeţ, prefecţii reprezentau autorităţile superioare ale unităţilor de jandarmi, în materie de siguranţă şi ordine publică, iar din punct de vedere al misiunilor de poliţie judiciară, jandarmii se subordonau judecă­torilor de instrucţie şi procurorilor.
Inspectoratul General al Jandarmeriei Rurale, condus de un inspector general, cu gradul de general în armata activă îşi coordona subunităţile constituite la nivel judeţean, prin Inspectoratele de Circumscripţie, create corespunzător celor patru corpuri de armată existente, având sediile la Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Galaţi. În fiecare judeţ se înfiinţa o companie de jandarmi călări şi pedeştri, comandată de ofiţeri, care, iniţial, au provenit din armata activă, având sediul în oraşul de reşedinţă al judeţului. În fiecare plasă se constituia un pluton de jandarmi, comandat de un subofiţer.
La 1 septembrie 1893 a apărut şi Regulamentul de apli­care a Legii asupra Gendarmeriei rurale. În conformitate cu prevederile primului articol al acestui act normativ, „Organizarea Gendarmeriei rurale, astfel cum este prescrisă de lege, face din această insti­tuţie un corp militar, pus la dispoziţiunea ministrului de interne, pentru a asigura ordinea şi siguranţa publică. Ea se mai află sub ordinele ministrului de justiţie şi ale ministrului public în ce priveşte atribuţiunile de poliţie, precum şi sub acelea ale ministrului de război pentru tot ce se raportă la disciplina, comandament şi instrucţia militară a trupei”.
Prin Legea asupra Gendarmeriei rurale din 1893, s-au păstrat caracteristicile militare ale instituţiei (organizare, disciplină, selecţia cadrelor, pregătire militară, dotare), concomitent cu  crearea unei structuri de poliţie preventivă, administrativă şi judiciară, care să gestioneze toate problemele ordinii  interne în mediul rural, unde trăia peste 80% din populaţia României. Ca o consecinţă a condiţiilor grele ale perioadei istorice, în anul 1896 s-a adoptat Legea pentru modificarea unor articole din Legea asupra Gendarmeriei rurale.    Tulburările sociale sângeroase din anul 1907 au pus clasa politică, instituţiile de stat, armata şi forţele de menţinere a ordinii interne în faţa adevăratei dimensiuni a dezastrului social ce trebui a gestionat. Situaţia de fapt a impus pregătirea şi promulgarea unor noi legi în anii 1908, 1911 şi 1913, care au produs importante schimbări ale rolului şi locului Jandarmeriei Rurale în ansamblul instituţiilor statului.
Semnificativ este faptul că în Legea asupra Jandarmeriei Rurale din 24 martie 1908 se prevedea că instituţia, organizată în Corpul Jandarmeriei, „face parte integrantă din armată, dispoziţiunile generale ale legilor şi regulamentelor îi sunt apli­cate, în afara excepţiunilor de organizarea sa mixtă şi de natura serviciului său”. De asemenea, se preciza că ofiţerii Corpului Jandarmeriei se recrutează din ofiţerii de orice armă din armata activă. Inspectoratele de circumscripţie erau reorganizate având, din nou, zone de responsabilitate corespunzătoare celor patru corpuri de armată
Anul 1913 încadrează în procesul de redefinire a spaţiului sud-est european, România modernă ca factor de echilibru în regiune. Jandarmeria a acţionat conform competenţelor legale, pe timpul mobilizării şi a operaţiei de acoperire a Dunării, în cadrul armatei de operaţii, precum şi imediat după încheierea campaniei.  În plan intern, după îndeplinirea atribuţiilor privind mobilizarea armatei, cea mai importantă misiune a Jandarmeriei Rurale a constituit-o limitarea efectelor epidemiei de holeră.  
Primul război mondial a oferit României prilejul să recurgă la mijloacele sale politico-militare pentru reîntregirea hotarelor fireşti, între componentele sistemului militar naţional care s-au angajat fără reţinere să servească Drapelul tricolor aflându-se şi Jandarmeria.
La începerea mobilizării,  stabilită prin Înaltul Decret nr. 2784 din 14 august 1916, efectivele Jandarmeriei depăşeau 9000 de mili­tari. Dintre aceştia 30% au făcut parte din armata operativă, ceilalţi constituind partea sedentară care, în fapt, a continuat îndeplinirea misiunilor din competenţa Jandarmeriei Rurale. În acţiunile desfăşurate pe teritoriul naţional, s-a realizat cooperarea între structurile teritoriale ale Jandarmeriei Rurale şi unităţile operative.
În condiţiile în care, datorită evoluţiei politico-militare de pe frontul din estul Europei de la sfârşitul anului 1917 şi începutul anului 1918, România a fost constrânsă să încheie pacea cu Puterile Centrale, armata a fost demobilizată, jandarmii organizând supravegherea punctelor de trecere pentru demobilizaţi, astfel încât această activitate să se desfăşoare în condiţii de normalitate. O consecinţă a tratatului de pace încheiat în primăvara anului 1918 a fost revenirea structurilor Jandarmeriei în teritoriile aflate sub ocupaţia Puterilor Centrale. Activitatea s-a desfăşurat în condiţii deosebit de complexe, având în vedere că autorităţile de ocupaţie au decis ca jandarmii să fie instalaţi în alte localităţi faţă de cele în care funcţionaseră până în anul 1916.   
În aceste condiţii a fost adoptat un nou cadru normativ de reglementare a activităţii Jandarmeriei, prin Decretul Regal nr. 1198 din 1 iunie 1918 fiind modificată Legea pentru organizarea Jandarmeriei Rurale. Principalele modificări au constat în schimbarea denumirii instituţiei din Jandarmeria Rurală în Corpul Jandarmeriei şi în organizarea acestuia pe o structură militară, constituită din: comandantul Corpului Jandarmeriei, ajutat de un stat major, brigăzi, regimente, batalioane, companii, plutoane, secţii şi posturi de jandarmi. 
În cadrul general al restructurării instituţiilor, în anul 1920, s-a prezentat Corpurilor Legiuitoare un nou proiect pentru reorganizarea Jandarmeriei din vechiul regat, pe tot cuprinsul României Mari. Prin acest proiect se dorea o schimbare radi­cală a atribuţiilor instituţiei, în sensul limitării acestora la poliţia generală rurală, astfel că la 23 martie 1929, Parlamentul a pus bazele unei legi moderne şi complete de organizare a Jandarmeriei rurale, cea mai simplă şi mai bine ancorată în realităţile epocii româneşti şi anume „Legea nr. 912 pentru organizarea Jandarmeriei Rurale”.
Legea confirma realitatea de fapt, că Jandarmeria Rurală era un corp organizat militar pentru a veghea în comunele rurale la siguranţa, menţinerea ordinii publice, legilor şi regulamentelor.
În mediul rural, atribuţiile Jandarmeriei cuprindeau: „serviciul ordinar” şi „serviciul extraordinar”. „Serviciul ordinar” se executa zilnic sau periodic, ca serviciu de poliţie al Jandarmeriei rurale, conform atribuţiilor acesteia. „Serviciul extraordinar” se efectua la ordin sau la cerere, pentru executarea mandatelor de aducere şi a celor primite în scris de la autorităţile cu atribuţii de poliţie generală, precum şi pentru acordarea asistenţei şi ajutorului, la cererea scrisă a altor autorităţi, când acestea erau împiedicate să-şi execute atribuţiile.
În acelaşi an, a fost promulgat şi Statutul Jandarmeriei Rurale, care stabilea drepturile personalului Jandarmeriei referitoare la stabilitate, înaintare, retribuţii şi alte indemnizaţii, gradaţii, pensii, condiţii de căsătorie şi recompense.
În anul 1930, se dezvoltă cadrul normativ cu „Regulamentul Legii şi Statutului Jandarmeriei Rurale”, conform cărora autorităţile superioare ale Jandarmeriei Rurale erau: Ministerul de Interne, Direcţia Generală a Poliţiei, Directorul ministerial local şi prefectul judeţului.
Regulamentul prevedea că în situaţii excepţionale, când integritatea şi independenţa de stat erau ameninţate direct sau indirect, ministrul de interne, directorul ministerului local sau prefectul judeţului puteau cere concursul Jandarmeriei armatei pentru paza ordinii şi liniştii publice pe teritoriul rural, în conformitate cu prevederile Constituţiei, factorii de risc din mediul internaţional şi vulnerabilităţile interne, cu precădere acţiunile revizioniste ale statelor vecine, sprijinite de mişcările iredentiste din interior, determinând reglementarea unei game largi de misiuni pentru Jandarmeria Rurală.
La 3 iunie 1939, s-a adoptat „Legea pentru organizarea Jandarmeriei”,conform căreia „Jandarmeria Rurală este un corp militar instituit pentru a veghea pe teritoriul rural la siguranţa de stat, la liniştea şi siguranţa publică, precum şi la executarea legilor şi regulamentelor, atât în timp de pace cât şi în timp de război”.
La 12 iulie 1940, Carol al II-lea a dispus realizarea unei singure structuri de ordine publică, prin unificarea Direcţiei Generale a Poliţiei, Prefecturii Poliţiei capitalei şi Corpul Jandarmeriei.
Odată cu venirea la putere a generalului Antonescu a fost emis Decretul-lege nr. 3018 din 12 septembrie 1940, prin care Cconducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri stabilea modificarea normelor de funcţionare a servici­ilor de poliţie generală a statului, prin despărţirea Direcţiei generale a poliţiei de Corpul de jandarmi şi de Prefectura poliţiei capitalei şi prin repunerea în vigoare a Legii pentru organizarea Jandarmeriei rurale, din 23 martie 1929 şi a Legii de organizare a poliţiei generale a statului, din iulie 1929.
După intrarea României în război, la 22 iunie 1941, structurile de jandarmi din interior au executat misiuni specifice, corespunzătoare situaţiei excepţionale existente.
În condiţiile participării României la războiul împotriva Uniunii Sovietice, a fost elaborat un nou act normativ de reglementare a activităţii, Legea nr. 264 din 22 aprilie 1943, pentru orga­nizarea şi funcţionarea Jandarmeriei, care stabilea că această instituţie era un corp militar, instituit pentru a veghea pe teritoriul rural la executarea poliţiei generale şi militare.
În vara anului 1944, în circumstanţele în care teritoriul României devenise propriu-zis teatru de acţiuni militare, Marele Stat Major a procedat la aducerea unor amendamente în domeniul organizării şi misiunilor Jandarmeriei. Ele au fost cuprinse în documentul intitulat Instrucţiuni referitoare la funcţionarea Jandarmeriei în timp de război în regiunea armatelor de operaţiuni, emis la 27 iulie 1944 şi au constat, în principal, în reglementarea autorităţii asupra structurilor teritoriale, pentru asigurarea operativităţii în întrebuinţarea acestora, în condiţiile în care zona lor de competenţă era inclusă în zona de operaţii a comandamentelor militare.
Actul istoric de la 23 august 1944 a avut importante consecinţe militare, politice şi economice. Ulterior, în august 1945, Inspectoratul General al Jandarmeriei a elaborat Instrucţiunile 1080 pentru înfiinţarea sectoarelor de jandarmi în fiecare plasă şi desfiinţarea secţiilor de jandarmi.
Îndeplinirea dificilelor şi multiplelor misiuni s-a realizat în condiţiile unor frecvente modificări în structura organizatorică a Jandarmeriei Române, începând din toamna anului 1944, Comisia Aliată de Control impunând o reducere drastică a Jandarmeriei. Dacă în noiembrie 1944, efectivele se cifrau la 30.718, în martie 1945 au ajuns la 12.000 de jandarmi.
Modificarea esenţială a rolului Jandarmeriei se produce prin intrarea în vigoare a Legii nr. 59 din 28 martie 1947. Din acest moment, Jandarmeria trece în subordinea nemijlocită a Ministerului de Interne şi se limitează la misiuni de poliţie, devenind „un corp auxiliar” al acesteia.
În noiembrie 1947, s-a înfiinţat Secretariatul General pentru Trupe, prin ordinul căruia, în 23 Ianuarie 1949, Trupele de Securitate preluau toate batalioanele de jandarmi şi centrele de instrucţie în structura Comandamentului Trupelor de Securitate, iar inspectoratele, legiunile, sectoarele şi posturile de jandarmi s-au subordonat Direcţiei Generale a Miliţiei. Această suită de acte normative a pus practic capăt existenţei Jandarmeriei, în acest context, Jandarmeria, armă de elită cu o bogată tradiţie, dispărând de pe eşichierul instituţiilor statului român.
Înaintea acestei dense istorii a vieţii Jandarmeriei Rurale, în perioada a peste jumătate de secol de transformări, se cuvine să dăm întâietate, celor ce au trăit prin ea.
Istoria ne convinge şi de această dată că evocările sau scrisul, oricât de mult ar umple paginile, tot nu pot cuprinde întregul pe care-l vor expus.
Aşadar, se desprinde aprecierea că Arma „oamenilor de arme” are o bogată tradiţie militară şi reprezintă un tezaur de înţelepciune şi voinţă pe care viitorul nu are dreptul să-l refuze, fiecare jandarm având obligaţia să se implice în mod sincer în acţiunea de recuperare a tradiţiei, element fundamental în dăinuirea Jandarmeriei Române.

 

 

 

 

 

 

 

 


LEGĂTURI UTILE

 

 

© 2016 - Serviciul Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei al Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Iaşi